Satul parca e mort. Zapuseala ce pluteste in vazduh tese o tacere nabusitoare. Doar in rastimpuri fashaie alene frunzele adormite prin copaci (…) Caldura picura mereu din cer, iti usuca podul gurii, te sugruma (…) De-abia la carciuma lui Avrum incepe sa se simta ca satul traieste. Pe prispa, doi tarani ingandurati ofteaza rar cu o sticla de rachiu la mijloc. Din departare patrund pana aici sunete de viori si chiuituri (…)
Duminica. Satul e la hora. Si hora e pe ulita din dos, la Teodosia, vaduva lui Maxim Oprea (…) Hora e in toi…Locul geme de oameni…Nucii batranii de langa sura tin umbra. Doar cateva pete albe de raze razbesc printre frunze gadiland fetzele aprinse de veselie. Zaduful atzatza sangele lumii.
Cei trei lautari canta langa sopron sa-si rupa arcusurile. Briceag, cu piciorul pe o buturuga, cu cotul stang pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioara, cu ochii inchisi, isi sfasaie degetele pe strune si cantecul salta aprig, infocat. Holbea e chior si are un picior mai scurt, iar la vioara numai trei coarde.
De tropotele jucatorilor se hurduca pamantul. Zecile de perechi bat somesana cu atata pasiune ca potcoavele flacailor scapara scantei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se invaltoreste, se aseaza in straturi groase pe fetele brazdate de sudoare, luminate de oboseala si de multumire. Cu cat briceag inteteste cantecul, cu atat flacaii se indarjesc, isi infloresc jocul, trec fetele pe sub mana, le dau drumul sa se invarteasca singure, topaie pe loc ridicand talpile, isi ciocnesc zgomotos calcaiele, isi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nadusite. Numai arar vreunul mai tzantzos incepe o chiuitura, in tactul zvapaiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gatul ragusit. Dar dupa doua-trei versuri o sfarseste intr-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmeaza tacut, din ce in ce parca mai salbatic. Flacaii isi incolacesc bratele mereu mai strans pe dupa mijlocul fetelor… Sanii acestora tremura pe sub iile albe si ating din cand in cand pieptul flacailor, tulburandu-le ochii si inima. Nu schimba nici o vorba. Nici nu se privesc. Doar pe buze falfaie zambete placute si fugare.
Invartita tine de vreun ceas, fara intrerupere, si tinerii nu se mai satura. De doua ori Briceag, cu carcei in degete, a incercat sa se opreasca si, de amandoua orile, flacaii s-au napustit la el, urland desperati, cu priviri amenintatoare sau rugatoare: - Zi, tigane! Mai zi, cioara…
(…) La cativa pasi de palcul jucatorilor stau fetele care au ramas nepoftite, privind cu jind, soptindu-si uneori cine stie ce si izbucnind in rasete silite. Printre fete se mai rataceste si cate o nevasta tanara, cu naframa de matase in cap, gata sa intre in hora daca s-ar intampla sa-i vie chef barbatului ei sa joace. Mai la o parte mamele si babele, gramada, forfotesc despre necazuri si-si admira odraslele. Cativa copii mai indraciti se lasa pe vine aproape de jucatori, uitandu-se cu mare bagare de seama la poalele fetelor, iar cand poalele zboara mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se intreaba repede: - “Ai vazut?”
------------------------------------------------------
Liviu Rebreanu – “Ion”
